Țara zăpezilor, o sugestie perfect sublimă pentru un mijloc de vară

Am primit cartea asta de la verișoara mea, la TIFF.18 pentru că noi ne dăruim cărți constant. A fost primită ca promisiunea unei poezii mereu sugerate, ca un fior în vârful nasului, ca prospețimea unei veri de aur.

A fost atât, dar și mai mult; este o carte pe care am citit-o încet, ca să se termine greu și mi-a părut un rău organic la finalul ei – m-a pătruns o melancolie plăcută a ceva ce a fost atât de frumos.

Am citit-o cu sufletul la gură, pentru că deși pare un roman static, are multă mișcare sugerată, desenată așa cum numai japonezii știu să redea.

Și am trăit, acolo – între zăpezi, gheișe și iubire, în fiecare dimineață și uneori seara, în metrou.

În mod obiectiv, romanul mai spune și alte povești, despre munți și zăpadă, chimonouri, țesături traditionale japoneze, obiceiuri ale locurilor, pe care eu le-am însemnat conștiincios, să mi le amintesc și altădată.

Eu am un fetiș literar cu japonezii, n-o să mă satur nicicând de ei, dar un Yasunari Kawabata (primul japonez laureat al Premiului Nobel pentru Literatură) cred ca încape în viața oricui. Eu mi-am mai luat 2 cărți scrise de el, încă de la primele pagini ale Zăpezii – ‘O mie de cocori’ și ‘Păpădiile’ și îmi rezerv anul ăsta japonezilor, simt nevoia de f(r)icțiune perfectă.

O vară de aur, așa ca a mea vă urez și o iarnă ficționala perfect japoneză, vă doresc, în același timp!

Please follow and like us:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *