SF Gheorghe, un spatiu de dincolo de timp

Marturisesc, am asteptat mult sa public aceasta fraza si m-am intrebat in fiecare vara in care SF a fost nelipsit, cum avea sa se simta; ‘inca de cand cobor pe ponton, am senzatia ca intru intr-o bula atemporala si cat stau in sat simt ca sunt in afara timpului si a spatiului finit‘; se simte bine.

De fiecare data cand mergem la SF, dar parca mai apasat anul asta ca oricand, am senzatia, pe de-o parte, ca timpul trece teribil de repede, insa pasind inapoi la Mahmudia si la realitate, am sentimentul apasat ca am fost plecata de o eternitate; timpul curge la SFantu Gheorghe intr-un mod aflat la limita realitatii.

In fapt, totul se afla la limita realitatii acolo, cu trairea fidela de lipsa completa de realitate, pe alocuri. Este atat de multa frumusete aparte si intinsa, incat ai senzatia ca te-ai parasit acolo – lungit pe nisip sau alene cu barca pe canalele din Delta Dunarii si ca te vei aduna doar cand te intorci pe teren stabil.

Nici nu stiu de unde sa incep, caci de terminat despre Sfantu n-o sa pot vreodata, sa povestesc; cert este ca, pentru a simti in mod fidel starea faptelor de-acolo, cel mai bine-i sa stai la oameni in sat, iar noi avem norocul fapturii fantastice numita (doamna) Natalia. 

Si uite-asa, cat stam la Sfantu, suntem intr-o perpetua si placuta miscare intre mesele absolut divine din peste proaspat, nisipul ireal de fin si marea atat de frumoasa, plimbarile cu barca pe canale si serile de bere la carciuma.

Ma opresc, in mod special, la carciuma satului si inima entertainment-ului local. Acolo, exact in acel loc, simt ca s-a oprit timpul si de fiecare data cand stam la bere acolo, am senzatia acuta ca sunt intr-un soi de univers paralel. Este cel mai placut si linistitor sentiment si este si locul unde, in loc de rest, primesti o guma de mestecat.

Eu nu sunt vreo fana a marii sau a fotografiilor, insa la SF ador sa stau (pierduta) pe plaja, unde-i liniste si multa frumusete si cate-o carte. La fel cum, in saptamana cat stam acolo, devin o maniaca a fotografiilor caci tot spatiul este unul teribil de fotogenic. 

Mi-am luat si o carte cu mine, Haruki Murakami (my all times favorite) – Kafka la malul marii, dar am constatat (nefiind, totusi, o noutate) ca Sfantu imi acopera necesarul de suprareal intr-o masura destul de insemnata, asa ca, lungita pe plaja (am si citit) am ramas cu privirea departe, lipita de linia orizontului.

Mirosul de ud, de apa si de verde este incredibil, iti patrunde in simturi si-l cauti mereu, asa cum cauta copiii dulciurile.

Nu insist pe aspectele obiective ale calatoriilor noastre (le ofer, insa, cu mare drag de fiecare data cand mi se cer), caci Sfantu Gheorghe este o chestiune de traire si placere fara cusur, este unde (tot mai des) mi-as dori sa fie acasa. 

Si cu melancolie pe piele si cu dorinta sadita in suflet de a ma intoarce cat mai curand, ma intorc pe teren stabil si la realitatea imediata (dar cu placerea nesfarsita plutind in fiecare celula).

Leave a Reply

Your email address will not be published.