Ceahlăul, o poveste fără sfârșit

Eu am copilărit la poale de Ceahlău, în satul Neagra. Din grădina străbunicilor mei, pe cer senin, se vedea Masivul Ceahlău în întreaga lui nesfârșire. Cât am fost copil, strict obiectiv vorbind (copil) obișnuiam să urcăm pe Ceahlău și să vizităm Cheile Bicazului și Izvorul Muntelui, cu o oarecare cadență. O parte din aceste obiceiuri încă se păstrează, însă pe munte nu mai urcasem de ceva timp așa că, de aceste Rusalii, am luat măsuri și am ‘făcut muntele’.

Ne-am organizat relativ din timp și am ‘rezervat’ o camera de 8 la Schitul Dochia, căci la Cabană (proaspăt renovată) nu am mai găsit loc. Am plecat cu un rucsac pe care îl luam cu noi pe deal când făceam fân vara, copil fiind – cel mai șmecher rucsac din lume, pe care l-am ticsit cu mâncare și ceva alcool și am ales un traseu din Bicazul Ardelean.

Dincolo de aspectele măsurabile ale traseului, m-am minunat, la fiecare pas, de frumusețea unui munte de excepție, plin de flori de toate culorile, pe o vreme perfectă și cu lună plină. De altfel, bogăția floristică și frumusețea peisajelor sunt între motivele pentru care Ceahlăul a fost declarat Parc Național.

E adevărat că și compania a fost pe măsură – o expediție in familie featuring prietena mea cea mai veche și mai bună, o aliniere ermetică de situații.

Am făcut aroganța de a urca și pe Vârful Toaca, pe cele aproape 500 de trepte relativ recent reconstruite și bine am făcut căci Lacul Izvorul Muntelui se vede ca lângă tine și amplitudinea peisajului, cu Ocolașii în față, îți umple inima și ochii de bucurie si frumusețe.

Wikipedia wise, Vârful Toaca (nu este cel mai înalt vârf, Ocolașul Mare este ușor mai înalt) are înălțimi situate aproape de zona de formare a norilor – asta e tot ce mai pot spune, căci asta e poezie curată.

Ne-a fost lene sa ne trezim la răsărit, rămâne promisiunea unei urcări viitoare, însă am prins o revărsare de mare aplină și la orele la care ne-am trezit noi și am început coborârea.

Unde mai pui că am găsit și fragi, căci, deși necopți încă, am găsit un loc foarte însorit unde stăteau micuții ca niște pietre prețioase la soare.

Iacătă, cum aș fi spus când (încă) scriam compuneri, ‘ce frumoase au fost aceste zile’, dar aș înlocui ‘frumos’ cu ‘excepțional’. Scriind acum articolul, m-a cuprins o nostalgie incredibilă, ca după o parte din mine pe care o regăsesc prea rar.

Please follow and like us:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *